Guest post: Crăciunul lui Trușcă


Allex Trusca, ne împărtășește câteva gânduri despre Crăciun. Eu îi mulțumesc pentru acest lucru, m-a făcut să retrăiesc sentimentul Crăciunului de altădată!

Eu sunt bucuros că am avut fericirea să-mi petrec copilăria într-un sat, lângă un mic orăşel de provincie, într-o perioadă când toţi ştiau care e legătura între o casetă audio şi un creion (sau dacă nu reuşiţi să plasaţi perioada asta în timp, să zicem că atunci când “Singur acasă” era cel mai nou şi mişto film pe care îl puteai vedea la PRO TV ). Cele mai frumoase Sărbători de iarnă le-am prins între anii 1990-2000, când copiii încă se bucurau că sunt copii şi aroganţa maximă era să ai telefon Nokia 3310 şi adresa de mail pe yahoo. Cel mai frumos era de Crăciun, aşteptăm cu nerăbdare ziua de 24 decembrie. Aproape în fiecare an îmi amintesc că era zăpadă în toată perioada între Crăciun şi Anul Nou.

 Seara de 24 decembrie era magică pentru mine, plină de emoţii, o aşteptam încă de la începutul lunii decembrie. Exista un obicei, numit ‘colindeţi’ în care toţi tinerii sau chiar şi persoane în vârstă mergeau din casă în casă, după ce se întuneca, în grupuri mari şi primea colăcei, eugenii, mere, sau din când în când, atunci când eram norocoşi poate şi o portocală. Uneori, primeam şi câte un pahar de vin, iar veselia devenea şi mai mare. Totul începea de la capătul satului, undeva la o distanţă de vreo 3 kilometri, drum pe care îl puteam parcurge pe stradă, sau peste dealuri. Evident, alegeam să mergem peste dealuri, prin zăpada până la genunchi sau chiar mai mare. Urcam cu greu, si cand ajungeam în vârful dealului ne prăbuşeam şi ne odihneam, spuneam bancuri şi ne uităm la satul care se vedea în depărtare: lumini aprinse, acoperişuri albe, coşuri fumegânde. Apoi începea coborârea pe partea cealălaltă, alunecam, ne rostogoleam în râsetul celorlalţi. Ajungeam uzi, roşii la faţă, ameţiţi, dar fericiţi. Aveam întotdeauna plase de rezervă la noi, ştiam că o să umplem cel puţin două cu ce urma să primim.

 Câte unii mai ghinionişti se trezeau cu o petardă aruncată în plasa de băieţii mai mari şi ne prăpădeam de râs văzând cum zboară colăceii.  După ce terminam de umblat în tot satul, ne îndreptam toţi grăbiţi spre casă, ştiam că urma să găsim sub brad stiva de cadouri. Niciodată nu am fost dezamăgiţi. Urmau apoi zile cu vizite de prin vecini, cu mâncare muuultă şi grea. Ieşit afară să ne jucăm în zăpadă, apoi lipiţi de soba fierbinte. Şi mai aşteptam ajunul Anului Nou. Reuşeam să găsesc încă doi-trei băieţi la fel de afoni că şi mine, pierdeam două zile să împodobim un pluguşor, să învăţăm versurile, iar acea zi era încununarea efortului nostru. Primeam bani, dulciuri, pahare cu vin de la cei care ne primeau. Cei care nu, era posibil (nu întotdeauna, zic şi eu ) să-şi găsească papucii aruncaţi prin grădină. 

Ţin minte că eu eram cel care recita cel mai des “Pluguşorul”, aveam o căciulă maaare de iepure făcută de mama care îmi cădea mereu pe ochi. Mă întrerupeam de 2-3 ori ca să respir şi să-mi trag căciula, să văd şi eu ceva. În plus, trebuia să am grijă ca cel care mânuia biciul să nu-mi tragă una peste picioare. Şi o cam făcea, din greşeală spunea el.  Apoi împărţeam banii strânşi, şi aproape întotdeauna ieşea cu scandal, şi vreo două zile nu ne mai vorbeam. Ajungeam acasă, găseam cadourile de la Moş Gerilă (fratele mai sărac al lui Moş Crăciun), mâncam cu părinţii povestindu-le faptele noastre de vitejie, şi adormeam târziu în noapte. Îmi doream să cresc mai repede, şi nu înţelegeam de ce tatăl meu nu se bucura la fel de mult ca mine că am mai crescut un an. O singură dată mi-a spus ‘tu mai creşti cu un an, noi însă îmbătrânim’. Cred că din acel moment nu m-am mai bucurat atât de mult. Pot să spun că îmi lipseşte emoţia sărbătorilor văzute prin ochii acelui copil neştiutor. 

Încă mă duc în fiecare an în ‘colindeţi’  cu sora mea şi mă bucur când mă întâlnesc cu persoanele cu care mă duceam atunci, mai depănăm amintiri ca nişte pensionari uimiţi cum au trecut anii. Poate că nu mai simt Crăciunul ca atunci, mă apucă nostalgia de multe ori, dar am speranţa că la un moment dat, când voi avea copii, voi trăi şi eu cu ei din nou emoţiile pe care le trăiau şi părinţii mei. În fond, asta înseamnă Crăciunul: iubire şi speranţa, nu?  Craciun Fericit, oriunde v-ați afla!  Mereu același visător, Allex Trusca, autor “Nebunul Alb



Etichete: , , , ,